Cele ce urmează încearcă să ofere nu o clarificare, ci o opinie despre cum văd necesara aşezare a prafului peste un subiect deşertic, pentru că, pînă la urmă, peste tot ce e politică se va aşterne şi va rămîne praful. Aşa cred şi despre "cazurile" Mircea Eliade şi Emil Cioran. Abordez deci subiectul doar pentru a-l detaşa şi a-l lăsa în urmă, cum de altfel au făcut ei înşişi.

Înainte de a degaja zgura politicii de pe personalităţile şi operele marilor autori, sîntem obligaţi să constatăm fascinaţia pe care au exercitat-o asupra lor, constituind marea provocare rătăcitoare a secolului (Benda, Liiceanu, M. Lovinescu ş.a.). Ceea ce a fost mai grav nu a fost că scriitorii au fost puşi în situaţia să se confrunte cu politica, ci ­ aşa cum semnala alarmat, primul, Julien Benda ­ "organizarea intelectuală a urilor politice", afectînd, pe lîngă ordinea politică şi ordinea morală, intelectuală şi estetică.

Consider că realmente nu merită a mai trece în revistă conţinutul rătăcirilor politice de tinereţe ale lui Eliade sau Cioran, cu tot contextul sau angrenajul lor: sînt de acord că totul a fost cît se poate de real, de grav ş.a.m.d. Oricine poate constata aceasta, există publicistica respectivă, s-au făcut studii, s-au scris cărţi. Dar şi oricine este invitat (=obligat) să ia seama la multiplele referiri de mai tîrziu ale lui Eliade sau Cioran ­ dorite sau provocate ­ asupra propriei experienţe. Or, nu este dreptul autorului? Şi ce ne interesează, războiul cu fantomele trecutului?

Pe mine aceasta mă preocupă, să dau cuvînt "împricinaţilor", şi fără să-i suspectez, sînt personaje mult prea morale. Iar în al doilea rînd, să constat cum orbirea politică de stînga-dreapta ­ care i-a încercat pe ei în tinereţe ­ îi afectează astăzi pe unii dintre exegeţii lor, pe alocuri pînă la caricatură, ducîndu-i pe tărîmuri ciudate. Acestea două mi se par de actuali