Pentru multi romani, decembrie '89 nu e decit un simplu capitol dintr-un manual de istorie. De-o parte sint cei, majoritatea, pentru care evenimentele care au dus la caderea regimului comunist au reprezentat un accident, un simplu deranj, un scandal public, ceva haos si, in cel mai bun caz, un lung prilej de vorbe. Sint cei care dau definitia etnica a romanilor, un popor pentru care istoria este ceva care-i priveste pe altii, e facuta de altii, in alta parte. Sint cei, majoritatea, pentru care schimbarea sistemului si a regimului comunist n-a insemnat si continua sa nu insemne nimic extraordinar, nimic important, nimic cu adevarat esential. Sint cei, majoritatea, care continua sa gindeasca in aceleasi tipare, sa vada lumea prin aceleasi lentile, sa-si traiasca viata pe baza acelorasi reflexe. Poate doar ceva mai prost, poate chiar mult mai prost, dar numai intr-un sens cantitativ. De cealalta parte sint cei, maturi acum, si ei destul de multi, mai multi de la un an la altul, pe care decembrie '89 i-a prins inocenti. Cei pentru care nici comunismul, nici caderea lui acum noua ani n-au insemnat nimic, pentru ca nu i-a "prins" cu nimic. Sint cei pentru care, intr-o masura mai mare sau mai mica, viata in maturitate a inceput dupa. Si pentru prima si pentru a doua categorie, desi din motive cu totul diferite, decembrie '89 e pura istorie. Pentru primii - o istorie indiferenta in sens existential, pentru ceilalti - cel mult o curiozitate. Ei sint cei mai multi. Dar raportul cantitativ si calitativ dintre cele doua categorii de populatie se schimba in permanenta. Primii scad, social, cultural si, in final, biologic, iar ceilalti cresc. Intre ei se mai zbate inca acea masa critica pentru care ceea ce continuam sa numim "adevarul despre revolutie" ramine o mare problema. O problema la limita existentialului. Vocea lor e din ce in ce mai slaba. Politic, sint din ce in ce mai "