Cartea lui C. Rădulescu-Motru, intitulată Enitcul românesc, a apărut în 1942, asadar în toiul ultimului război mondial. Ea răspunde nu doar unor mai vechi preocupări ale filosofului, ci si unui impuls de moment, ce-i imprimă, asa cum a admis ulterior însusi autorul său, "un caracter ocazional în timp de război". Accentele antibolsevice sînt grăitoare si ele îi pot speria încă pe cei slabi de înger: "cărturarii si oamenii de vocatie ne-au luminat constiinta comunitătii de limbă; este acum rîndul ca să se întroneze în etnicul nostru constiinta comunitătii de destin prin eroismul acelora ce pot purta o armă pentru apărarea hotarelor în contra barbariei năvălitoare dinspre Răsărit. Nu sîntem la prima năvălire de barbari. Românii au fost doar de veacuri o vesnică santinelă, pusă să apere în acest colt al Europei crestinismul si civilizatia. Datoria ne-o cunoastem. Caracterele tipului de român se vor defini, după cum datoria, pe care o cunoastem, va fi împlinită. Cînd datoria va fi împlinită, atunci toate epitetele legate pînă acum de numele de român vor fi de prisos. Va fi destul să se zică: în noua Europă, iesită din focul năpraznic al războiului cel mare si sfînt dus contra barbariei bolsevice, românul si-a făurit el singur destinul". Dar se află oare aci o eroare? În 1941, bolsevizarea României constituia primejdia de căpetenie ce plutea peste tară. Oricît de expansionist si crud si acesta, Reichul german era mai putin înclinat a altera viata noastră spirituală si socială, traditiile si institutiile pe care le aveam, tolerîndu-le în virtutea principiului national. E revelatoare în această privintă afirmatia sintetică a maresalului polonez E. Rydz-Smigly (citată de Florin Constantiniu, în volumul d-sale, Între Hitler si Stalin (Ed. Danubius, 1991): "Cu germanii riscăm să ne pierdem libertatea noastră, cu rusii se pierde sufletul nostru". Întrucît dinspre Răsărit ve