Despre un autor original, toată lumea se întreabă "cu cine seamănă". Si, de fapt, tocmai această întrebare dovedeste că el nu prea seamănă cu altii. Noutatea modului de-a scrie nelinisteste.
Asa s-a întâmplat si cu Emil Brumaru. Aproape fiecare critic literar a încercat să-l clasifice, să-i găsească predecesori, să-i identifice măcar afinitătile. În eseul Emil Brumaru sau falsul poet minor din volumul Existenta poeziei, Gheorghe Grigurcu îl compară cu B. Fundoianu, Ion Pillat, Radu Stanca, G. Călinescu, Jean Cocteau, Eduard Bagritki, Leonid Dimov, G. Topârceanu, D. Anghel/ A. Mirea, poetii Văcăresti, Tudor Arghezi, Const. Tonegaru, Ion Minulescu, Miron Radu Paraschivescu. Eugen Simion, în Scriitori români de azi (vol. I), în capitolul Ironisti si fantezisti, îl pune pe Emil Brumaru în legătură cu simbolistii si postsimbolistii, cu Ion Pillat, B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Perpessicius, Ion Minulescu, D. Anghel, Mircea Ivănescu. S.a.m.d.
Există însă si o comparatie care nu s-a făcut, desi este, poate, cea mai îndreptătită: comparatia cu Eminescu. Emil Brumaru are în versuri o claritate visătoare care aduce aminte de marele poet din secolul trecut. În plus, textele sale, ca si textele eminesciene, reusesc - prin muzica lor interioară si printr-o extraordinară fortă de persuasiune - să creeze cititorului un fel de dependentă. Plăcerea de a citi versuri de Emil Brumaru, ca si plăcerea de a citi versuri de Eminescu, devine de la un moment dat perversă. Un sentimentalism răscolitor (poate de origine slavă), combinat cu o senzualitate ritualizată (poate de origine latină) îl asediază, cu succes sigur, pe cititor.
Deosebirea esentială între cei doi poeti constă în faptul că Eminescu rămâne mereu grav si responsabil (chiar si când se joacă), în timp ce Emil Brumaru, adeseori, parodiază actul scrisului. Totusi, unele poeme ale contemporanului nostru fac
