DECLARATIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, sub forma ei actuală, a împlinit jumătate de secol. Ce prilej incomparabil de retorică sforăitoare a însemnat ziua de 10 decembrie 1998! Ce ocazie unică de oratorie în cascadă, de mesaje, de interventii si de declaratii solemne a provocat ea! Cînd Rene Cassin compusese în 1948 celebrul text, era departe de a-si închipui muntii de literatură mediocră pe care initiativa sa îi va ridica ulterior...
La această aniversare rotundă discursurile au fost pe cît de numeroase, pe atît de repetitive: s-au învîrtit obsesiv în jurul aceleiasi idei, în jurul situatiei dezastruoase de pe Terra, planetă plină astăzi de foamete, de boli, de exploatare (a omului de către om, fireste!), de inegalităti sociale - într-un cuvînt, de nenorocire. Aproape toate discursurile s-au străduit să demonstreze că, în cei 50 de ani scursi pînă acum, omenirea a tot dat înapoi, trădînd - unul cîte unul - toate principiile generoase cuprinse în Declaratie. Pe scurt, situatia drepturilor omului ar fi astăzi catastrofală.
Această propagandă politic-interesată se bazează însă pe o formidabilă ipocrizie, utilizată - în luna decembrie 1998 - pînă la satietate. Pentru că din însăsi clipa enuntării lor, faimoasele "drepturi" au avut două componente distincte, una spirituală si alta economică. De-a lungul Războiului Rece, statele occidentale au insistat în apărarea drepturilor morale si spirituale, a drepturilor fundamentale (libertatea individuală, dreptul la opinie, la libera circulatie a oamenilor, condamnarea torturii, pluralismul politic, alegeri libere); în timp ce statele comuniste s-au lăudat că respectă drepturile economice (dreptul la muncă, egalitatea între sexe, dreptul la învătătură, la sănătate). Absolutizarea uneia dintre cele două laturi ale constructiei evident unitare (cel putin în intentia autorului) demonstrează facilitatea cu ca
