Cîteva prejudecăti care au functionat în ultimii ani ar putea tine lucrurile în loc si în ^99, dacă nu ne vom scutura de ele. Una, si cea mai periculoasă, e că în România nu se poate face reformă. A doua, care decurge de aici, e că ne îndreptăm spre catastrofă. Iar a treia e că tara noastră are nevoie de o nouă directie.

E adevărat că la noi reforma a întîrziat, totusi procesul reformei s-a pus vizibil în miscare, iar în ultimele luni el a căpătat o anumită viteză. Reprosurile care se fac guvernului - că nu are o strategie, că privatizează pe bani putini sau că închide întreprinderi nerentabile de frica FMI sînt, pînă la un punct, justificate. Dar în clipa în care viteza reformei a crescut, acuzele care se aduc executivului s-au întetit si ele. În asemenea împrejurări, e de înteles si ceea ce face guvernul - decizii maximale care sînt apoi îndeplinite progresiv, după negocieri anevoioase. Ideea, optimistă la prima vedere, că e nevoie de un alt guvern care să accelereze reforma, ignoră că asta ar însemna o pauză de mai multe luni în realizarea acestui proces. O pauză care, politic, ar duce la compromiterea actualei coalitii, dar si a elementelor care o compun.

Admitînd însă faptul că în România se face reformă, lucru observat mai cu atentie în presa din străinătate decît în cea de la noi, de aici decurge si posibilitatea ca drumul economic al tării noastre să aibă o altă directie, nu spre catastrofă.

De ce se asociază însă actualul proces chiar si în coalitie de reformă cu catastrofa? Fiindcă la nivelul intereselor politice individuale sau de grup acest proces nu aduce voturi. Pe moment cel putin. Teama parlamentarului că din pricina reformei s-ar putea să-si piardă locul în rîndul alesilor e foarte justificată. Justificată e si temerea grupurilor de presiune din partidele de coalitie că la viitoarele alegeri vor trage ponoasele refor