Desi la sfîrsitul fiecărui an si începutul unuia nou îmi spun la fel "anul teatral se evaluează, de regulă, pe o stagiune si nu pe un an calendaristic", cad, de fiecare dată, pradă unei inertii si unei patimi a bilanturilor de tot felul si încerc să prind chipul teatrului, asa cum s-a înfătisat el în 1998. Privind, asadar, în urmă si cîntărind cu măsură, nici anul acesta nu a avut vîrfuri multe si extraordinare, fiind, mai degrabă, un an normal.

Este de remarcat prezenta publicului plătitor în mod constant în sălile de spectacol, lucru care s-a stabilizat de putină vreme încoace. Si încă ceva: spectatorii simt din nou fascinatia vedetei si caută prezenta ei pe afisul de teatru. Nu stiu dacă a apărut si veneratia de dinainte si simtul protector fată de artisti, dar anul acesta au înmugurit, firav totusi, dar au înmugurit sperantele că valorile îsi vor recăpăta, cu greu, locul ierarhic meritat în societate. Casele de bilete au fost luate cu asalt, de exemplu la Azilul de noapte pus de Ion Cojar la Teatrul National din Bucuresti. De ce? În primul rînd pentru că pe afis au fost strînse numele actorilor mari: Radu Beligan, Gheorghe Dinică, Mircea Albulescu, dacă ar fi să dăm doar cîteva exemple. Acest spectacol l-a adus pe scenă, după opt ani de absentă totală din viata teatrală, pe Marin Moraru, o mare figură si o personalitate cu totul specială. La premieră, intrarea lui a fost primită cu ropote de aplauze, înainte să spună un singur cuvînt. A urmat, tot la National, un spectacol realizat în colaborare cu o întreprindere privată, SMART, Richard II de Shakespeare, montat de Mihai Măniutiu, cu superbe costume realizate de scenografa Doina Levintza. Acest spectacol este primul care s-a bucurat de o publicitate si de un tip de promotie în manieră, să-i spunem, occidentală, impunînd vedetele unei alte generatii: Marcel Iures, Oana Pellea. Acelasi stil - de a impun