1. Intrăm în al zecelea an post-comunist si continuăm să orbecăim pe aceleasi drumuri prăpăstioase si prin aceeasi mizerie, incapabili să deslusim vreun liman salvator. Drama României - faptul de a-si fi început noua istorie printr-o minciună îngrozitoare - a devenit, cu fiecare an scurs, o tragedie. La început, în primele luni ale lui 1990, au încetat să ne mai creadă străinii. Versati în detectarea smecheriilor bricolate de diversi aventurieri specializati în lovituri de stat, occidentalii, beneficiari ai experientei fostelor colonii, au mirosit de îndată că "revolutia televizată" duhnea a escrocherie kaghebistă. Astăzi, după un lung război de uzură româno-român, am ajuns să nu ne mai credem nici noi.
Punctul psihologic de maximă acuitate l-a reprezentat, după cum se vede acum, august 1991. Puciul de la Moscova a constituit momentul adevăratei demascări: echipa iliesciană, ce jurase pe cartea perestroikăi, a simtit mirosul de pulbere si a stat ascunsă, până la linistirea apelor, în găurile de sobolan ale propriei lasităti. A devenit limpede, atunci, că iubitorii de conspiratii nu erau nici măcar gorbaciovisti: ei rămăseseră aceiasi sinistri stalinisti, obligati de vremurile în schimbare să joace cartea glasnostului. Că la nici o lună după ce Ieltîn a tras cu tunul în parlamentul sovietic Ion Iliescu si minerii săi luau cu asalt clădirea guvernului din Piata Victoriei, e doar un detaliu al cruntului război dus de agentii Moscovei împotriva propriului popor.
Sase ani le-a trebuit românilor pentru a se lepăda de Iuda comunistă, dar nici atunci n-au avut noroc. Noul presedinte a urmat la milimetru politica antemergătorului, multumindu-se să invite la Cotroceni o camarilă pe cât de incompetentă, pe atât de slugarnică si cinică. Fericiti că vreme de patru ani (si apoi încă patru, în virtutea filozofiei că în România n-au fost niciodată alegeri, ci realegeri!)
