Veneam de la gară, în acea dimineaţă senină de duminică, după ce am cumpărat ultima Dilemă şi ne întorceam bucuroşi acasă, frunzărind paginile în timp ce tramvaiul aluneca oscilant printre străzile recent înzăpezite. Căutam entuziasmaţi temele următoarelor numere cu speranţa de a încerca încă o dată să găsim numele nostru alături de cel al lui Radu Cosaşu şi Iaromira Popovici. Crăciun. Ca şi pişcăturile unor insecte al căror venin se inoculează încet dar progresiv, acest cuvînt euforic m-a condamnat la două săptămîni de îngîndurare. Acesta este primul Crăciun pe care nu-l voi petrece acasă. Nu sînt credincios, nici prea sentimental, dar de atunci, s-au prăbuşit peste mine toate amintirile ce ţin de acea cină, decembrie 24. În 1990, o întîrziere a unei legături din Moscova ne obliga pe mine şi pe colegii mei să ne cazăm într-un hotel sinistru de la marginea oraşului, între 23 şi 27. Aproape că i-am ameninţat cu un scandal diplomatic dacă ne obligau să ne petrecem acolo acea noapte simbolică. Acum doi ani, am condus într-o singură etapă mai mult de o mie de kilometri pentru a ajunge la Madrid înainte ca familia mea să se aşeze la masă. Anul trecut am făcut încă şase mii într-o săptămînă cu unica intenţie de a nu lipsi de la această întîlnire. Iar acum mă străduiesc să nu mă numesc laş şi să recunosc că putem lupta împotriva a tot, dar nu contra destinului nostru. În această jumătate de lună, pînă cînd începerea cursului şi a rutinei va micşora prezentul făcîndu-l trecut, mă voi plimba în acest peisaj cvasi submarin de ceaţă şi ramuri îngheţate în formă de corali, voi asculta Crăciun Fericit într-o limbă care nu-i a mea, voi face umbre cu nişte lumini care-mi sînt necunoscute şi voi asimila această nouă experienţă de a renunţa, care se depune ca un sediment invizibil în sufletele persoanelor şi le recompensează cu maturitatea. Nu mă preocupă bradul luminat în