În Editura Fundatiei Culturale Române a apărut al doilea volum al Dictionarului Scriitorilor Români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi si Aurel Sasu. De cel dintîi, România literară s-a ocupat, în 1995, în sapte articole, atunci cînd, după o "odisee" de douăzeci de ani, el vedea, în sfîrsit, lumina tiparului, în aceeasi editură ca si astăzi. Nu mai este cazul să revin la peripetiile pe care D.S.R. le-a avut în timpul regimului comunist si care au fost înfătisate pe larg, cu toate documentele în sprijin, în Dosarul de la primul volum, subintitulat Piese pentru o istorie a cenzurii. D.S.R. pare intrat acum pe calea firească. Să ne oprim, asadar, asupra lui din punctul de vedere al proiectului avut în vedere si al rezultatelor concrete.

D.S.R. este cea de-a patrusprezecea încercare de acest fel (dictionar, enciclopedie) din istoria culturii române. Trebuie să precizez numaidecît că si cea mai ambitioasă si, cînd va ajunge la capăt, singura care îi va cuprinde pe toti scriitorii români din toate timpurile. Precedentele încercări au fost sau de natură enciclopedică (nu s-au referit exclusiv la scriitori), sau au avut în atentie un segment (reviste, curente, o anumită perioadă, scriitori evrei de limbă română, folcloristi etc.). Unicul concurent ar fi putut fi Dictionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, alcătuit de un grup de istorici literari, critici si cercetători ieseni, dacă si-ar fi propus să treacă de pragul secolului XX. Chiar si asa, D.S.R. nu este "un dictionar-tezaur al literaturii române", cum recunosc coordonatorii însisi, "pentru realizarea căruia ar fi nevoie de alte fonduri si, cu sigurantă, de energii de care astăzi nu dispunem." O anumită selectie este, de aceea, inevitabilă. Ceea ce nu împiedică D.S.R. să fie "cea mai amplă listă de nume avută vreodată în vedere de un dictionar literar românesc." Coordonatorii îsi asu