Cu debutul eclatant din 1905 (Poezii), Goga se impune ca un poet autentic cu o voce distinctă. Maiorescu îl primeste în casa lui din Str. Mercur 1, semn de consideratie si, în 1906, îi întocmeste referatul care îi va aduce laurii premiului Academiei. La aparitia, în martie 1906, a Vietii Românesti, C. Stere scria entuziastul eseu Poetul pătimirii noastre, Goga devenind prieten si colaborator al revistei iesene. Numele personalitătii sale lirice urcă spre zenit, admirat peste tot în lumea românească. Va mai publica, pînă în 1916, alte trei volume de poezie (Ne cheamă pămîntul, 1909, Din umbra zidurilor, 1913 si Cîntece fără tară, 1916), după care, pînă în mai 1938, cînd moare, eul său liric tace. S-a spus că de îndată ce a devenit om politic a încetat să mai scrie poezie (unii au apreciat chiar că a încetat de a mai fi poet, ceea ce e o aberatie). Chiar dacă poetul a început militantismul politic încă la sfîrsitul veacului trecut, e, oricum, sigur că de îndată ce a ocupat pozitii fruntase în harta vietii politice, filonul liric s-a epuizat sau s-a atrofiat. A făcut însă multă publicistică iar în aceste pagini vibrante (Mai ales în volumul Precursorii din 1930, din care nu se antologhează nimic în volumul pe care îl comentez.) îl descoperim lesne pe poet. S-a afirmat, ca poet, în atmosfera sămănătoristă-poporanistă si, în ciuda aprecierii editorului editiei din publicistica autorului Clăcasilor, pe care o comentez aici, Goga a fost un îndatorat al atmosferei literare a acelei vremi, căreia i-a rămas credincios si dincolo de anul 1916. Mai ales că revista Luceafărul, unde a colaborat de la primul număr, apoi fiind co-director, a fost, pînă în 1906, o revistă din constelatia Sămănătorului.

A debutat, ca publicist, în 1898 si nationalismul firesc, necesar, în epoca subjugării Ardealului de către imperiul bicefal, pentru dezrobirea românilor a fost continuat, ch