Au trecut aproape douăzeci si cinci de ani de cînd am avut onoarea să-l întîlnesc pentru prima oară pe dl. Tzvetan Todorov. Era atunci profesor la Scoala Normală Superioară, unde mergeam, ca "auditeur libre", să-i ascult cursurile ce vor constitui baza cărtii sale de Teorii ale simbolului, publicată în 1977 la Editura Seuil. La un deceniu de la plecarea din Bulgaria, se afla în avangarda cercetărilor de poetică europene: după ce alcătuise o importantă culegere din textele formalistilor rusi (1966), iar în anul următor publicase Literatură si semnificatie, prezenta, în volumul colectiv din 1968, Ce este structuralismul, directiile poeticii structurale; alte titluri - Gramatica decameronului (1969), Introducere în literatura fantastică (1970), Poetica prozei (1971) - îi consolidaseră prestigiul în rîndul teoreticienilor noi ai literaturii.
În martie 1974, cînd am avut primul dialog, Tzvetan Todorov lăsa deschisă, în ce-l priveste, posibilitatea unei "depăsiri a literaturii ca obiect de studiu" spre o mai largă problematică a "comunicării verbale cu semenii"; ea s-a produs, într-adevăr, în anii următori, cînd altor cărti de poetică precum Genurile discursului, Simbolism si interpretare (1978), sau Mihail Bahtin. Principiul dialogic (1981), îi succede suita de studii despre "relatia cu celălalt", ilustrînd o semiotică a comunicării, dar si un angajament etic, întemeiat pe analiza unor momente istorice semnificative; dintre ele, - Cucerirea Americii (1982), Noi si ceilalti (1989), Moralele istoriei, Confruntarea cu extremele (1991), Omul dezrădăcinat (1996).
Convorbirea transcrisă aici urmăreste tocmai acest traseu al reflectiei - de la poetica structuralistă initială către acele "morale ale istoriei" în descifrarea cărora omul "depayse" care este Tzvetan Todorov s-a angajat în ultimii ani cu o pasiune exemplară pentru epoca pe care o traversăm si pentru
