La 19 decembrie 1899, tânărul Grigore Pisculescu notează în jurnalul său: "La 5 ore seara, eram cu Theo în catedrală. După calendarul neamurilor din Apus, aceasta este cea din urmă zi din anul 1899. La miezul noptei, în această catedrală va fi mare serviciu pontifical; altarul e decorat ca niciodată. Stăm pe bancă până când soarele expiră în vitraiuri si de lângă ziduri începe să se înalte vegetatia întunericului, bătută de vântul câtorva făclii aprinse". Veacul agonizează estetic în jurul celor doi tineri. Acestia savurează cu delicii stingerea culorilor în vitralii, aprinderea lor pe altare, înlocuirea luminii firesti a zilei prin jocul artificios al lumânărilor cu tenebrele, pregătind desfăsurarea ritului, si asteptarea lor în reculegerea pioasă a tăcerii eclesiastice se umple de fiorii unei voluptăti presimtite, râvnite; aerul e saturat de mirosuri de bună mireasmă duhovnicească. Într-adevăr, amurgul veacului, acest fin de siecle în Catedrală, emană - asemenea esentelor pretioase - efluvii îmbătătoare.

Nimic auster, nimic ascetic în această religiozitate degustată estetic. Cu câteva zile înaintea acelui sfârsit de an si de secol, cei doi se aflau în aceeasi catedrală, adică în biserica Sfântul Iosif. Ei urmăreau predica din ajunul Crăciunului si prietenul lui Theo nota în caietul său: "Ascult si privesc oficiul divin dintr-un alt punct ca de obicei: amvonul se proiecta pe aripa dreaptă a altarului si pe trei din cele sase sfesnice mari. Orga părea si ea că-si variase cursul". Bizar unghi, pur formal, al participării la o missă, la o sfântă liturghie, unghi din care perspectiva se deschide asupra unui raport de volume, de imagini, de lumini si umbre. Întreg serviciul divin pare să se subsumeze unui alt spectacol regizat de ochiul privitorului. Un joc artistic îl înlocuieste pe cel sacru. Dar nu întotdeauna, în însemnările acelei perioade, se prod