RĂTĂCITĂ între multele si gravele tomuri de filozofie, sociologie, ori istorie apărute în cursul anului trecut, Masenka lui Vladimir Nabokov, o poveste înduiosătoare despre amintiri si nostalgii, despre treceri si popasuri, mi-a scăpat atentiei. Cartea e ceva mai veche, a fost publicată spre finele anului 1997, dar trebuie să revin asupra ei. Am citit-o în avion, alegînd-o după criteriul meschin al formatului ei: subtirică, lesne de împachetat si de tinut în mîini în împrejurări incomode. Dar pricep acum că avionul e, metaforic vorbind, locul cel mai nimerit pentru lectura ei: căci Masenka este o carte despre plutirea între lumi, despre acea stare de asteptare cumva oarbă si suspendată pe care o presupune o călătorie deasupra norilor. Teoretic, pari că stii către ce tintă te îndrepti, în realitate însă nu vezi nimic si poti oricînd nimeri altundeva.

Personajele sînt o mînă de emigranti rusi, ca în multe dintre cărtile lui Nabokov, popositi la o pensiune berlineză, de unde fiecare asteaptă, mai mult sau mai putin constient, o schimbare a norocului. O pensiune sărăcăcioasă, locuită de insi amărîti si jerpeliti, cu un trecut vag sau pur si simplu complet uitat chiar de ei însisi. Tema e banală: emigrantul captiv într-o lume străină, pe care nu vrea să o părăsească pentru cea odinioară familiară, căci nu poate, dar în care greu izbutese să trăiască, întrucît nostalgii greu domolite îl subminează din interior. Fireste, la Nabokov fermecător este stilul, acea unică pecete a universului lui romanesc. Povestirea e simplă si totodată solemnă, mini-tragediile vietii protagonistilor au totodată un umor isteric, de care ei însisi sînt constienti. Prefata semnată de Dan Grigorescu e un comentariu succint dar subtil si perfect adecvat, după părerea mea, al întregului roman. Criticul vede în Masenka un fel de sumă a tuturor romanelor de mai tîrziu ale scriitorilor, pentr