2. Cei zece ani scursi de la prăbusirea ceausismului nu au rezolvat - din contra, au acutizat - problema de fond a României. Oricât ar părea de straniu, dificultătile în care se zbate tara nu sunt neapărat consecinta coruptiei, a incompetentei manageriale, a politicianismului cinic al guvernantilor, a lentorii în privatizare, chiar dacă fiecare din acestea interpretează roluri solistice în concertul catastrofei nationale. Ar fi o eroare să dăm vina chiar si pe economia subterană, ce pare a înflori în contrast cu ofilirea dramatică a economiei de la lumina zilei. Dimpotrivă. Faptul că "piata la negru" merge înfloritor e singurul semn bun legat de capacitatea societătii românesti de a functiona. Nu de a functiona normal, ci de a functiona. Pentru simplul motiv că, fie si la modul sălbatic, haotic, necinstit aceasta se apropie de principiile de functionare ale pietei libere!
Marea problemă a României post-ceausestiene e chiar statul român. Cu câteva exceptii, si acelea timide (as remarca un articol al lui H.-R. Patapievici din revista "22", precum si câteva luări de pozitie, tangente la această chestiune, ale lui Gabriel Andreescu), nimeni nu a propus o discutie cu adevărat serioasă asupra rolului si functiunilor statului în România anilor '90. Nu e nevoie de cine stie ce competentă analitică pentru a constata că între statul de azi si cel de ieri nu există nici o diferentă semnificativă. Gândit ca o formulă represivă, închisă si dogmatică, servind politicii unei caste (care ieri se numea nomenklatura de partid si securitate, iar azi e un amalgam grotesc, cinic si rapace, dominat de ceea ce Andrei Cornea numea, inspirat, "directocratia"), statul român rămâne acelasi organism ce functionează în paralel (dacă nu chiar împotriva!) intereselor cetăteanului. El e un tip de organizare strict si fatalmente directionat pe ideea prezervării avantajelor grupusculelor a
