Constantin Andrei•Bunicul unui foarte bun prieten al meu este un roman fara griji.
Batranul traieste mult, pentru ca e al naibii de calm. Intr-o seara i-a luat foc casa vecinului sau. Vecinul, ca vecinul, gard in gard. Iesi mos Sofronie pana-n prispa (mos Sofronie este chiar bunicul mai sus amintit), se rasuceste incet si-i zice babei sale: "Mai femeie, arde casa lui Gavrila. Da-mi ceva sa ma imbrac, ca ma duc pina acolo. Da' mai repede ca arde de tot!". In tot acest timp, fiul lui mos Sofronie, adica tatal prietenului meu s-a aruncat in flacari cu galeata plina. Zeci de consateni, tocmai din celalalt capat al satului, o luasera la fuga si reusisera sa ajunga la locul faptei. Actiunea de stingere era in toi, cand mos Sofronie dadea sa iasa pe poarta. Era iarna. Afara era frig. Sofronie inchide poarta si se intoarce in casa: "Mai, da' ceva mai gros de imbracat nu se gaseste la noi?". Trage un ochi prin toata camera si da peste un palton de-al nurorii sale. Il arunca peste umeri, baga miinile pe mineci si da sa iasa din curte.
Casa vecinului incepuse sa fumege. Ultimele flacari se stingeau sub valuri de apa aruncate de sateni. Nu ajunge Sofronie pana la poarta ca aude in spate o paraitura puternica si simte o usoara pala de racoare. El, om voinic, nu incapuse in paltonul nora-si si paltonul nu ii rezista. La fel de calm se intoarse in casa, ducand in mana cele doua jumatati de haina: "Tine fato! Asta nu-i palton. Ti-oi face eu unul cum trebuie la casa de gospodari...". Intr-un sfarsit, mos Sofronie ajunge la casa vecinului, casa tocmai stinsa de sateni. Isi pune mainile in solduri si privind spre feciorul sau plin de funingine zice: "Ei?! Care-i treaba?!" Mai sa fie.
Parca tot cam asa ne intreba domnul Iliescu dupa celebra mineriada din iunie. Mai, mai ca ii venea sa-ntrebe: "Da ce, au fost minerii in Bucuresti?"
P
