Imagologia este o relativ nouă disciplină în sfera umanioarelor, cu deosebire în cea literară. Cum ea îsi propune să reconstituie imaginea unui popor din scrierile despre el în spatiul altuia (sau altora), imagologia este, într-un fel, soră bună cu un despărtămînt al antropologiei culturale. Întrebarea care ar trebui pusă, aici, din capul locului, este chiar dacă imaginile despre un popor colectate cu ajutorul imagologiei sînt într-adevăr valide. Se stie că, azi, antropologii care îsi merită numele neagă hotărît posibilitatea distingerii unor trăsături comune si unificante la macrocolectivităti umane, de felul popoarelor, postulînd că nu operează decît cu individualităti (indivizi), cu trăsăturile lor caracteristice. Iese, astfel, din uz imagologia, la foarte putină vreme după ce a apărut? Nu e exclus. Ce a mai rămas, azi, valabil din acea Volkerpsihologie apărută în 1860-1870, creatori fiind învătatii germani Lazarus si Steinthal, (de care se entuziasmaseră, atunci, la noi, Eminescu si Xenopol) decît banalitatea, de nimeni considerată, că englezul are spirit practic, francezul e rationalist, germanii si rusii sînt mistici? Azi psihologia popoarelor (Volkerpsihologie) e demult, încă din interbelic, bine pusă la naftalină. Si aceasta, cu sigurantă, pentru că învătatii au ajuns la concluzia că această "stiintă" nu duce nicăieri. Să observ, că dacă e validat punctul de vedere al antropologiei de astăzi, atunci se va renunta la strădania identificării trăsăturilor specifice ale unui popor, deci ceea ce la noi s-a numit (se mai numeste) specific national, teorie despre care s-a scris o imensă bibliografie. Si, totusi, se pot distinge unele trăsături particularizatoare (inclusiv fizionomice) la unele popoare, încît, probabil, antropologia de astăzi va trebui să-si mai mlădieze punctele de vedere, acomodîndu-se. În acest fel, imagologia va continua să functioneze ca d