Ianuarie este Luna Eminescu. Pînă la un punct, e normal. Din păcate, aspectul comercial al aniversării întunecă spiritul critic. În ziare si reviste, la radio si la televiziune, toată lumea se simte obligată să-si dea cu părerea. Dominanta sărbătoririi marelui poet este negativă si reactivă: nationalistii de modă nouă se simt obligati să-l "apere" pe Eminescu de presupusii contestatari. Dar nu opera poetului face obiectul acestei absurbe apărări, ci mitul lui. Si nu sînt deloc sigur că acest mit este măcar înteles cum trebuie.

Se stie că mitul eminescian s-a constituit după moartea poetului, în deceniul care a încheiat secolul XIX si în primul deceniu al secolului XX. Mitul are două componente. Una se referă la personalitatea poetului, devenită paradigmatică. Sub chipul din fotografia din 1869, Eminescu s-a fixat în imaginarul românesc ca un geniu tînăr si nefericit, de o puritate morală inalterabilă, patriot, iubitor al trecutului glorios si militant politic ardent si necorupt pe baricadele adevăratei simtiri românesti. A doua componentă are în vedere opera lui: poetul national, nepereche, luceafărul poeziei românesti. Suta de ani care s-a scurs de la nasterea mitului, nu i-a adus nici o modificare importantă. Folosit, în epocile care au urmat, de cele mai diverse (si uneori opuse) interese politice, morale sau literare, miticul Eminescu si-a pierdut treptat consistenta, luînd forma tuturor vaselor în care a fost turnat. Ortodoxismul, legionarismul, comunismul, si l-au revendicat cu aceeasi convingere. Eminescu a fost, pe rînd, emblematic pentru toate curentele de gîndire din secolul nostru.

Critica mitului nu trebuie confundată, cum fac zelatorii lui, cu banala contestare. Nici un om serios nu se îndoieste de locul si de rolul lui Eminescu în cultura românească. Problema se află în altă parte. Spre deosebire de mit, interpretarea cu spirit criti