În ciuda faptului că este vorba de un film politist alert, cu urmăriri spectaculoase printr-un superb decor natural frantuzesc (mai rar întîlnit în productiile americane), în ciuda faptului că Robert De Niro nu este singura vedetă (ba chiar dă impresia că vrea să se ascundă în spatele unui fals naiv Jean Reno sau la bratul unei austere Natascha McElhone!), atentia tot el o polarizează. Personajul său este cel ce strecoară cele cîteva replici menite să justifice titlul si respectiv explicatia notiunii de ronin - familiară cinefililor datorită suitei de ecranizări din perioada 1932-1962 (în 1942 Mizoguchi atacă si el subiectul) inspirate de cele peste 500 de opere literare care reiau cazul real de la 1701 al celor 47 de ronini - samurai rămasi fără stăpîn, acoperiti de rusine si obligati să străbată tara în lung si lat, încercînd să lucreze ca asasini plătiti si ajungînd să se omoare prin sinucidere ritualică (seppuku/harakiri). astfel termenul de ronin a devenit sinonim cu abnegatie si loialitatea absolută, dar si cu existenta în derivă.

Miza reactualizării temei - partiala dezafectare a serviciilor secrete - era tentantă si nu degeaba si-au disputat întîietatea pe generic J.D. Zeik si renumitul David Mamet, "ascuns" sub pseudonimul Richard Weisz. Maestrul care a fost cîndva John Frankenheimer a preluat ideea în substanta ei sarcastică, inducînd-o subtil unei pelicule aparent banală, ce pare a folosi o retetă comună, excesiv asezonată într-un mod ambiguu, pînă si cu o stea a baletului pe gheată rus interpretată de (sic) Katharina Witt.

Subiectul în rezumat: o tînără pe cît de misterioasă pe atît de agilă recrutează masculi duri de diferite facturi pentru o afacere dubioasă ce are ca prim scop capturarea unei serviete de aluminiu, al cărei continut rămîne necunoscut, în ciuda faptului că este aprig disputată si negociată, pierdută si recuperată, sub