Celebra Declaratie din 1948, pe marginea căreia au curs, la finele anului trecut, fluvii de cerneală si de lacrimi prefăcute, rămîne pînă astăzi un text mai degrabă necunoscut - în orice caz, foarte putin citit. Dacă l-am întreba pe un zgomotos si recent-descoperit apărător al drepturilor omului cine a conceput Declaratia, cîte articole are ea ori în ce limbă a fost scrisă întîi, tare mi-e teamă că răspunsul ar fi o asurzitoare tăcere.

Or, circumstantele compunerii textului pe care acum îl omagiem au o importantă capital. Personalitatea autorilor si-a pus asupra Declaratiei pecetea inalterabilă. Dacă formularea finală i-a apartinut lui Rene Cassin, unul dintre marii juristi ai Frantei si colaboratorul cel mai apropiat al generalului De Gaulle în materie de legi, în frazele-manifest de acum o jumătate de secol s-a topit si gîndirea altor minti luminate ale veacului, avînd, toate, în comun un lucru: caracterul trans-national al formatiei lor intelectuale, universalismul, cosmopolitismul profund. Si Eleanor Roosevelt, egeria celebrului Presedinte american, si Charles Malik, matematicianul filozof libanez si uomo universale, si Peng-Chun Chang, Ambasador al unei Chine încă necomuniste, profesor de filozofie la marile Universităti americane, au apartinut mai întîi lumii civilizate si abia apoi popoarelor în sînul cărora s-au născut. Relevanta natională a fiecăruia dintre acesti părinti-fondatori mi se pare aproape nulă: cetăteni ai universului, ei au căutat - în calitate de autori ai Declaratiei - să-si uite conditionările locale.

Astăzi este evident că cele 30 de principii enuntate (pentru că treizeci sînt de toate!) îsi au originea în viziunea occidental-europeană asupra lumii. De la filozofia greacă, trecînd prin crestinism, prin umanismul renascentist si ajungînd în secolul XX, un fir neîntrerupt străbate istoria gîndirii, pentru a-si găsi f