În ultimele zile, în afară de amenintarea minerilor că vor veni în Bucuresti, a existat si o mineriadă secretă, printre anumiti locuitori ai Capitalei.

Un entuziasm de-abia retinut în formule prudente a întins un covor de sperante în calea minerilor. Un fel de "să nu vină, dar ce bine ar fi dacă i-am avea printre noi" a agitat spiritele unora dintre bucuresteni, altfel cetăteni pasnici si, în vorbe, iubitori ai democratiei. Nădejdea într-o nouă mineriadă n-am auzit-o din partea boschetarilor, care ar avea ceva de cîstigat dintr-o dezordine în Bucuresti, nici din partea cetătenilor care de-abia îsi duc zilele, luptîndu-se să respecte legea, ci din partea unor persoane care trăiesc cel putin binisor la această oră.

Care e, în mare parte, problema acestor persoane care visează la tulburări si, dacă se poate, la vărsare de sînge în Capitală? Faptul că nu mai sînt ce-au fost si că România îsi permite să nu mai fie ce era.

Totalitarismul a creat false iluzii de întîietate în rîndul multora dintre slujitorii de rangul 3 sau 4 ai lui Ceausescu. Telefonul, sarsanaua, zgarda si sentimentul de apartenentă la nobilimea regimului sînt tot atîtea iluzii pierdute ale acestor slujitori ai ceausismului. Legalisti, cîtă vreme la putere s-au aflat partide din partea cărora mai puteau spera la întoarcerea la vremurile bune, netezitorii mineriadei secrete speră într-o zurba pe care, acum, n-o poate face decît Miron Cozma.

Proportia în care, potrivit sondajelor, bucurestenii nu vor ca minerii să vină în Capitală - de peste 80% - nu trebuie privită, cred, ca un simptom de frică, ci mai curînd ca un refuz al precedentelor scenarii după care s-au desfăsurat mineriadele. Si, as zice, ca un refuz la adresa partidelor care cochetează cu ideea de mineriadă. Si dacă peste 80% dintre bucuresteni au refuzat complicitatea cu minerii, partidele care au încerca