Este extrem de dificil sa privesti ansamblul actiunilor intreprinse de Radu Vasile pentru rezolvarea conflictuluI mineresc, si mai ales pe cele culminind cu pacea de la Cozia, intr-un mod normativ. Obiectivarea pe care un ragaz oarecare o va permite e o achizitie utila observatiei. Nu acelasi mod de tratare trebuie sa se aplice insa si laturii economice a conflictului, respectiv urmarilor sale imediate in planul social si al actiunii guvernamentale. Din doua motive. Pe de o parte, din cauza faptului ca, dupa toate aparentele - bune sau rele - Radu Vasile a cedat in fata celor doua revendicari economice ale minerilor: marirea salariilor si neinchiderea minelor Dilja si Barbateni. Iar acest lucru, anticipind alte asemenea cedari, risca sa fie transformat intr-o isterie - care, nemotivata in esenta, poate ajunge sa construiasca, din asteptari, acea realitate revendicativa extrem de ostila reformei pe care o deplinge deja. Pe de alta parte, pentru ca, daca Guvernul nu foloseste strafulgerarea pe care trebuie sa o fi avut de-a lungul saptaminii trecute in legatura cu adevaratele mize ale reformeI, intr-adevar vom fi platit in van cu cinci zile de teroare pentru simplul fapt de fi romani. In lipsa unei clare si detasate analize acum, cit fIerul este cald, cele doua efecte se pot combina si, peste doua luni, ne putem trezi cu un guvern strins cu usa intre noua o lehamite de tip ciorbist si puternice presiuni sociale alimentate, pe linga slabiciunea lui Vasile, si de caderea economiei, care la acea vreme va fi, in lipsa actiunii, inerenta. Faptul ca nu vor fi imediat inchise cele doua mine, Dilja si Barbateni, inseamna el neaparat ca trebuie sa ne asteptam la o reactie in lant de manifestari dure impotriva lichidarii, privatizarii sau concedierii? Care, capatind o masa critica la nivel national, sa impiedice o reforma care incepea totusi sa se intrezareasca? Nicidecum. In pr