Citind propunerile de Dileme pentru viitor, mi-a venit în minte o discuţie pe care am avut-o în timpul studenţiei mele proaspăt încheiate cu un distins domn profesor în legătură cu spaţiul public. Şi pentru că eram la un curs de urbanism, am alunecat pe nesimţite la SCARA de BLOC. Cineva spunea că scara de bloc este echivalentul ULIŢEI din vechile sate româneşti. O uliţă pe verticală. O uliţă în sensul bun, pitoresc ­ nostalgic chiar ­ al cuvîntului. Un spaţiu public, locul poveştilor depănate seara de bătrîni, locul vecinătăţilor şi al VECINILOR, o continuare a curţii. Nu sînt de acord cu această comparaţie. Voi fi de acord doar atunci cînd românului îi va păsa şi de ceea ce se întîmplă dincolo de uşa propriului apartament. Sigur, acord circumstanţe atenuante. Prin mutarea ­ de multe ori forţată ­ la casa-bloc, oamenilor li s-a furat ceva, cred că întîi CURTEA şi apoi POARTA. Prin această schimbare bruscă s-a pierdut ceva din identitatea de sine, ceva din simţul proprietăţii şi s-a "cîştigat" ceva: sentimentul de dezrădăcinare şi poate puţină anxietate. Oamenii au devenit nişte simpli anonimi, locatarii unui apartament riguros numerotat: au devenit Popescu de la 3 sau, şi mai rău, vecinul de la 7. Şi poate de aceea uităm să salutăm pe casa scării, poate de aceea nu ne pasă în ce stare se află SCARA, cum arată şi cînd s-a făcut ultima oară curăţenie. Poate de aceea nu ne răfuim prea tare cu propriii copii cînd îşi scrijelesc numele pe pereţii SCĂRII şi poate de aceea nu ne întrebăm dacă nu ne-am simţi mai bine dacă i-am adăuga ei, SCĂRII, cîteva ghivece cu flori în plus. Poate de aceea înjurăm scurt, între dinţi, pe vecinul de la doi care nu şi-a pus bec în faţa uşii şi poate de aceea sîntem uimiţi şi contrariaţi cînd locatarul apartamentului 15, proaspăt mutat, ne zîmbeşte timid şi aparent fără motiv. Poate de aceea sîntem atît de zgîrciţi cu politeţea. Nu mil