Judecarea celei de-a cincea mineriade în termenii unor opozitii de tip victorie/înfrîngere sau în ceata unor echivocuri misterioase nu ajută la mai nimic.
Situatia din România e mult prea complicată la această oră ca să poată fi discutată doar în alb si negru. Asa că nu văd de ce mineriada ar trebui evaluată drept un fel de "cronică a soselei" - termenul nu-mi apartine, ca utilizare în acest context.
Minerii au pornit în expeditie închipuindu-si că vor avea drum deschis spre Bucuresti, cum s-a întîmplat de patru ori pînă acum. Or, nu numai că drumul n-a fost deschis, dar ei s-au văzut în situatia de a-si consuma toate mijloacele de convingere traditionale la mare distantă de Capitală.
Înfrîngerile fortelor de ordine, pe care presa le-a considerat catastrofale - si nu fără temei - i-au adus pe mineri în situatia de a-si continua drumul spre Bucuresti nu în calitate de sindicalisti nemultumiti, ci drept răsculati incitati politic de PRM.
După asa-zisa victorie de la Costesti, minerii s-au văzut singuri, sindical vorbind, pentru că deveniseră o multime care învinsese ordinea legală, cu mijloace ilegale. Sindicatele care îi sprijiniseră pînă atunci s-au dezis de ei.
Acelasi lucru s-a întîmplat si în Parlament. Aici, cu exceptia PRM, în măsura în care acest partid înseamnă în exclusivitate vocea liderului său, Corneliu Vadim Tudor, minerii lui Miron Cozma au fost dezavuati politic pentru mijloacele pe care le-au folosit împotriva fortelor de ordine.
Criza mineriadei a devenit limpede la rîmnicu-Vîlcea unde, în locul unei miscări populare de sprijin, Miron Cozma s-a văzut sustinut doar de cîteva sute de cetăteni cu o reputatie dubioasă.
Dacă si-ar fi continuat expeditia spre Bucuresti, minerii ar mai fi avut în fată încă cel putin un baraj, la care ar fi fost întîmpinati si de armată. În ipoteza că ar fi trecut
