A vorbi acum, în aceste momente dramatice pentru fragila democratie românească, despre expozitii curente, despre anecdotica vietii noastre artistice sau despre orice altceva din aceeasi categorie ar dovedi, cel putin, absenta unei minime pudori. Cînd fortele oarbe se răzvrătesc în jur, cînd gregaritatea iese din nou la suprafată asemenea unei lave încinse, iar comportamentul patologic si infractional tinde să se substituie autoritătilor statului, cine mai are vreme si disponibilitate morală pentru exercitii de contemplatie si pentru insignifiante aventuri în spatii simbolice? Pentru că aventura pe care o trăim acum nu mai este una abstractă sau conventională, ci ea se situează în orizontul cel mai real cu putintă, chiar la un pas de ruinarea existentei civilizate a României. Rebeliunea minerească, strigătul disperat si agresiv al clasei muncitoare din diverse sectoare economice, asociate discret sau fătis cu extremismul politic oferă, în aceste momente, o imagine ce nu poate fi comparată, prin grotescul ei cutremurător, cu nici o alta, artistică sau nu, născută din imaginatie sau doar copiată cuminte după model. Propaganda comunistă, de la începuturile ei si pînă astăzi, cînd, aparent, este căzută în caducitate, a făcut eforturi imense - prin amenintări, prin constrîngere, prin amăgire si prin cumpărarea constiintelor - să dea gregarului, sălbăticiei si urii statut ontic si măretie simbolică. In încercarea de a-i flata naivitatea si a-i obloji frustrările, pentru o sporită eficientă a manipulării sale si a plasării mai comode în cinicele scenarii ale luptei de clasă, muncitorul, ca individ si ca grup social, a fost introdus de către masina de propagandă în iconografia obligatorie a tuturor artelor. Artistul plastic, ale cărui repere sînt exclusiv vizuale, a fost, poate, în acestă perspectivă, cel mai traumatizat, cel mai vulnerabil la o ipotetică judecat