Nu stiu să fi fost identificată pînă acum o categorie de popoare care, pe de o parte, să îndure evenimentele istorice iar, pe de alta, să se proiecteze (cel putin) la fel de intens într-un discurs despre aceste evenimente, avînd o realitate independentă si net deviantă fată de propriul obiect. În cazul în care o asemenea specie rară există, românii fac parte indubitabil din ea. Asta dacă nu cumva sînt unicii reprezentanti ai acestui tip paradoxal de comunitate istorică.

Nu folosesc întîmplător cuvîntul paradox: îl etalează titlul ultimei cărti a lui Sorin Alexandrescu, membru de elită al diasporei române, recuperat recent de Editura Univers. (Paradoxul român, Editura Univers, 1998, colectia Recuperări)

Potrivit lui Sorin Alexandrescu, discursul intelectual autohton - istoriografic, sociologic, politic, estetic - trădează inertii teribile în raport cu realitatea istorică. El îsi rezervă o existentă autonomă, obliterată de stereotipii si de obsesii tintuite în reprezentări fantasmatice. În cartea apărută de curînd, autorul îsi asumă frontal riscul de a examina această tensiune din interior, încercînd să pună de acord istoria unei epoci - democratia interbelică, la frontiera căreia se naste el însusi - cu propriul său discurs despre ea.

Sorin Alexandrescu porneste, asadar, de la axioma decalajului perpetuu - reiterat în forme schimbătoare în spatiul românesc - între Limbaj si Realitate, între Evenimentul istoric si Naratiunea istorică. Clivajul acesta este obiectul constant de interes al cărtii sale: la rigoare, putem să-l denumim generic Paradoxul inadecvării.

Dar ce înseamnă, în fond, a re-actiona adecvat în orizontul istoriei? Pentru Sorin Alexandrescu, asta presupune un tip anumit de interactiune a unei colectivităti sau a protagonistilor săi cu istoria. Altfel spus, a întelege corect semnificatia evenimentelor si, în conseci