Destui critici literari se încăpătînează să vadă în Rebreanu exclusiv un creator al mediului tărănesc, pornind de la ideea că Ion si Răscoala sînt capodoperele sale. Ceea ce nu e prea adevărat. În ultimii ani, criticii literari (de fapt, dacă e să căutăm un început, ar trebui considerat, ca moment inaugural, anul 1967, cînd a apărut eseul despre Rebreanu al d-lui Lucian Raicu) se străduie să schimbe semnul, punînd accentul pe dimensiunea citadină a operei lui Rebreanu, ba chiar să-i confere si alte perspective decît realismul. As aminti, în acest sens, două studii remarcabile, relativ recente, semnate de dl Dan Mănucă si, respectiv, dl Ion Simut. Într-adevăr, cum relevă si cei doi autori, nu s-a acordat atentie suficientă romanelor Pădurea spînzuratilor, Adam si Eva, Ciuleandra, Amîndoi, Gorila. Să convenim, deci, că Rebreanu a abordat deopotrivă mediul rural si urban, chiar dacă, poate cu exceptia Pădurii spînzuratilor, capodoperele sale trebuie căutate printre creatiile recreatoare ale lumii tărănesti. Nu e inutil să observ că mai dăinuie o prejudecată. Si anume că scriitorul n-a fost cultivat, mentinîndu-se strict în zonele autobiografiei. Ceea ce e, iarăsi, neadevărat. E probabil că această din urmă prejudecată l-a supărat si pe scriitor, încît, destul de repede, s-a străduit să demonstreze, printr-o lucrare epică, că ar trebui să se renunte la această prejudecată deranjantă. Fapt este că după Ion (1920) si Pădurea spînzuratilor (1922), peste trei ani, în 1925, iese în for cu un nou roman. Va fi Adam si Eva, care realiza o dublă performantă: iesea, în creatie, din zona exclusivă a autobiograficului si proba, totodată, chiar eruditie. Într-adevăr, Adam si Eva, roman aparent ciudat, reia mitul vesnicei si unicei iubiri, tratat cu ajutorul metempsihozei, plimbîndu-se, pentru asta, prin lumi si epoci diferite (India veche, Egiptul si Roma antică,