Încerc să îmi amintesc de interdicţiile copilăriei mele şi nu prea reuşesc. Să fi fost atît de traumatizante şi, de aceea, atît de bine refulate? Să mă aştept că vor izbucni cîndva sub forma unor simptome nevrotice? Sau poate deja au făcut-o în forme uşoare fără ca eu să-mi dau seama? Cred mai degrabă că am avut o copilărie aproape lipsită de nu-uri şi de refuzuri, dar încărcată de explicaţii date pe un ton blînd şi persuasiv. Interdicţiile au fost mai mult atenţionări e drept, unele ferme şi repetate legate de ceea ce prezenta un pericol potenţial: focul, apa, înălţimea, curentul electric, obiectele ascuţite, otrăvurile... sau privitoare la igienă: unghiile nu trebuiau lăsate netăiate întrucît sub ele se adunau "milioane de microbi" (sic!), tot din cauza "microbilor" nu trebuia să permit persoanelor din afara cercului familial să mă sărute. Îmi amintesc însă de un refuz care nu ţinea de pericole şi, doar în mică măsură, de igienă.
Să fi avut 4 sau 5 ani. Intrasem cu Mama într-un magazin cu haine pentru copii. Pe tejghea era expus un sweater de care m-am îndrăgostit instantaneu. Nu am spus că îl vreau, dar Mama a înţeles. A zîmbit spunîndu-mi că nu e frumos. Mi s-a pus un nod în gît şi ochii mi s-au umplut de lacrimi. Deci Mama mă refuza. Era un refuz indirect, dar refuz. Obiectul frustrării mele era de un verde prăzuliu, din PNA, avînd cusute cu aţă albă, pe la nivelul burţii, nişte găinuţe care mîncau boabe de porumb. Am aflat atunci că acel verde nu îmi stătea bine, că găinuţele erau de un prost-gust strigător la cer şi că hainele sintetice nu sînt nici frumoase şi nici sănătoase. Am mai aflat şi alte lucruri care nu au atenuat prea mult din amărăciunea mea, însă au avut un serios impact asupra viitoarelor mele norme estetice.
Ideea Roxanei Călinescu (nr. 301, p. 8) de a (se) publica un ghid Cînd şi cum să interzici unui copil să f
