Constantin Andrei Pe la trei si jumatate din noapte ma intorceam spre casa. Noaptea, totul ni se pare imens, infricosator si straniu. Din Podu Ros am luat-o pe Soseaua Nationala, pe langa blocul turn de langa pod si m-am speriat de un caine. Saracul, schelalaia de frig si de foame, dar pentru mine el era un caine plus cateva umbre de-ale sale. O namila. Asa ca m-am speriat. S-a speriat si el. Si eu eram tot o namila. Dupa vreo douazeci de pasi ma intorc si ma uit la caine. Potaia ma simte, se ridica frumos in doua labe si schelalaie iar. Incet. Abia perceptibil. Mi-a venit sa urlu, sa-mi iau blana de caine si sa sufar ca el, sau macar sa-mi dau palme. Nu am facut nimic din toate astea pentru ca eu sunt om, adica egoist.
Mergand incet pe langa stalpii de pe trotuar ma podideste uimirea. In jurul fiecarui stalp cu cos de gunoi, pe langa care treceam, se labartea o mizerie de nedescris. Toate gunoaiele din cosuri erau intinse pe trotuar. Uimirea imi crestea pe masura ce vedeam ca nici unul dintre cosuri nu scapase nerascolit. Aceeasi imagine se repeta la distante egale, ca intr-un film prost. Din cand in cand, cate o mita in calduri miorlaia sinistru ori imi taia calea. Ar fi trebuit sa-mi scuip in san ori sa fac trei pasi inapoi, ori vreo alta figura, dar cosurile de gunoi devenisera obsedante.
In fata mea s-a auzit un zgomot si uimirea mi s-a transformat in minunare. Un om mic de statura se bagase cat putuse intr-un cos de gunoi si scotocea de zor. Sareau gunoaiele din mana lui precum textele din mana redactorului sef. Intr-o cautare febrila, din cand in cand, mai gasea cate ceva, numai el si Dumnezeu stie ce, ceva ce el ascundea cu dexteritate intr-o tasca purtata la spate. Omul isi facea provizii. Cand m-am apropiat a dus mana la tasca plina de "provizii" si a tinut-o asa pana m-am indepartat.
Am trecut pe langa el cu demnit