Constantin Andrei In zilele ce au trecut intreaga omenire a stat cu sufletul la gura si, mai zic eu, cu mana la punga. Moartea regelui Hussein al Iordaniei a tinut intreaga lume intr-un suspans in care nu a mai fost de multa vreme. Politicienii si-au facut calculele, oamenii de afaceri si-au facut calculele, pana chiar si o serie de iordanieni si-au facut probabil calculele. Mai putini la numar, dar nu la suflet, au fost cei ce s-au rugat pentru sanatatea regelui pacifist.
Un om care a reusit intreaga viata sa tina langa el pacea, intr-o zona in care doar razboiul se invata din frageda pruncie, nu poate sa moara decat pentru ceilalti. Acest om a fost, se pare un musulman, sau un crestin, ori poate un budist sau un daoist, sau cine stie, poate o fi fost mozaic, zoroastrist, materialist dialectic, sau mai bine zis a fost un om pe care noi nu l-am inteles cum trebuie. Oricum, el a fost un mare om al pacii. La doua mii de ani dupa Hristos acest om ne-a invatat credinta pacii, o credinta pe care multi dintre noi o pot uita.
Ce s-ar fi intamplat oare daca acele cohorte de sefi de stat s-ar fi deranjat sa vina la capul bolnavului si sa se roage cu mult inainte ca acesta sa fi fost declarat mort? Ce s-ar fi intamplat daca insusi Papa Paul al II-lea ar fi cerut Bisericii sa se roage pentru sanatatea regelui Hussein? Ce s-ar fi intamplat daca chiar Patriarhul Teoctist ar fi avut, din intamplare, aceasta dumnezeiasca intentie?
O sansa pe care noi, crestinii, o vom mai prinde, poate, peste zeci si zeci de ani, am pierdut-o, nu stiu de ce si nu stiu cum. Noi multipoliticii, noi multiconfesionalii, noi multietnicii, nu am avut o minima solutie. Am avut doar o bataie pe umar,si aia televizata de un SRL.
Sincer sa fiu, m-am rugat in sinea mea pentru sanatatea regelui Hussein. S-au mai rugat vreo cativa, dar probabil ca s-au rugat
