Romanul este o specie literară tîrzie în orice cultură si cum literatura noastră a apărut tocmai spre mijlocul secolului trecut, romanul îsi poate revendica adevărata nastere după al doilea război mondial, înflorind efectiv în interbelic. Sigur, îi putem detecta începuturile tocmai în secolul al XVIII-lea cu baroca Istorie ieroglifică (1705) a lui Cantemir, apoi, făcînd un pas de un secol si jumătate, ajungem, în 1863, la Ciocoii vechi si noi al lui Filimon, la lăcrimosul Dan (1894) al lui Vlahută, la ciclul Comănestenilor, al lui Duiliu Zamfirescu, din care Viata la tară (1898) si Tănase Scatiu (1907) sînt, cu adevărat, rezistente, pentru că În război (1902) e un semiesec iar Anna (1911) si Lydda sînt de-a dreptul esecuri totale. Apoi în perioada sămănătoristă de după 1901 pînă prin 1909, dacă excludem, din decentă, cum se si cuvine, romanele îngrozitoare ale lui Vasile Pop, precum Duduia Margareta, (pe care Iorga, totusi, din spirit partizan, le-a stimat), pustiul e total. Nu uit, desigur, exceptia fericită a Marei lui Slavici, din 1906, si de Însemnările lui Neculai Manea (1907) al lui Sadoveanu, care poate fi asimilat cu un roman de concentrată dimensiune. Dar de un gen literar ca atare, al romanului, nu se poate vorbi. Scriitorii de la începutul veacului (Sadoveanu, Gîrleanu, Bassarabescu, Brătescu-Voinesti, C. Sandu-Aldea, Rebreanu, ca să-i pomenesc numai pe cei mai importanti) scriau, cu totii, proză scurtă, de la schită pînă la cel mult nuvelă. Si, pe deasupra, aceste scrieri erau inundate de lirism, aglomerate fiind cu figuri neputincioase de boieri scăpătati ce-si admirau, nostalgic, vechile sineturi, trăind, mai toti, sufleteste, în secolul trecut, de dezrădăcinati si inadaptabili. Se astepta romanul. Si numai Ibrăileanu putea spera de la Brătescu-Voinesti (îndemnîndu-l întru aceasta), să scrie un roman, cînd, încă de la debutul celui p