(final)
De la Isus Hristos încoace, drepturile omului se răspîndesc pe cale orală. Unica lor fortă (în realitate, colosală!) rezidă tocmai în capacitatea strict informativă de care dispun. În îndepărtatul an 1948, după ce Declaratia fusese votată de Adunarea Generală a ONU, unul dintre inspiratorii ei, Charles Malik, a spus că documentul care devenea oficial în acea clipă este "o armă ideologică decisivă": putini vor fi crezut atunci că într-adevăr asa va fi.
Mai tîrziu, cînd Presedintele Carter a făcut din drepturile omului principalul său slogan politic, dictatorii comunisti din întreaga lume trebuie să se fi amuzat copios: de unde a mai apărut si caraghiosul ăsta cu "drepturile" lui, pe care nimeni nu le ia în serios? Ca întotdeauna, secretarii generali ai partidelor comuniste au subapreciat rolul cuvîntului trecut din gură-n gură. În numele acelor drepturi ignorate, evocînd o formulare din articolul 23 ("Orice persoană are dreptul de a fonda, împreună cu altii, sindicate"), muncitorii polonezi constituiau în 1980 Solidaritatea, pentru ca, zece ani mai tîrziu, miscarea pornită de la Gdansk să ducă la prăbusirea unui sistem de aparente indestructibile.
Conform unei legi interne specifice, tot ce tine de individualitatea creatoare a omului se află, în Declaratie, exacerbat, într-o măsură ce poate părea scandaloasă unui hindus sau unui musulman. Dacă nu uităm însă că manifestul a fost compus de minti avînd formatie europeană, nu ne vom mai mira întîlnind în el toate obsesiile intelectualului din Vechiul Continent:
"Orice individ are dreptul la libertatea de opinie si de expresie; ceea ce implică dreptul de a nu fi persecutat pentru părerile sale" - articolul 19;
"Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire si de asociere. Nimeni nu poate fi obligat să facă parte dintr-o asociatie " - articolul 20; @N_P
