Până ce am văzut filmul documentar realizat sub titlul Treptele căderii de Anca Hirte si Jean Lefaux nu credeam că ceea ce a fost numit "fenomenul Pitesti" mai putea să-mi rezerve vreo surpriză. De la difuzarea cărtii lui Virgil Ierunca Fenomenul Pitesti pe undele Europei Libere în 1975-1976 până la publicarea aceluiasi text mai întâi în exil (1981), apoi în tară (1990) si în sfârsit în traducere franceză (1996), rămăsesem cu certitudinea că stiam pe de rost experienta aceasta de dezumanizare fără precedent chiar într-un secol al ororii colective (cum o definea Francois Furet în prefata la versiunea franceză). N-are rost să rezum aici ceea ce de altfel nici nu poate fi rezumat pe un spatiu atât de restrâns. În plus, ar fi dezonorant pentru o întreagă comunitate să socotesc că cititorii nu sunt la curent cu ceea ce s-a petrecut la Pitesti între 1949 si 1952.

Să subliniez doar atât: că tinerii torturati de un grup special de detinuti, al cărui sef, Turcanu, era la ordinele lui Nicolski, au fost adusi prin umiliri dozate (treptate) si schingiuiri fără pauză, să bată si chinuie la rândul lor pe alti detinuti, de preferintă cei mai apropiati. Încă dintru începuturi, sistemul comunist s-a deosebit de oricare altul prin faptul că nevinovatul se vedea obligat să-si proclame o vinovătie imaginară. ("Antigona nu mai are dreptul să fie Antigona" scria Thierry Maulnier când au început marile procese în Estul Europei.) La Pitesti, experimentul a fost dus până la capătul unde nu mai există "nevinovat". Deci nici martor. Chiar dintre pitestenii scăpati din tară si, în fine, sloboziti la cuvânt, câti au trecut pragul ce desparte statutul de victimă de cel de călău? De aceea prima mărturie de pitestean apărută în Germania (G. Dumitrescu, 1978) se rezumă la cele îndurate de autor. Constatarea nu înseamnă si o judecată. Nici una dintre victimele devenite călă