Mă îngrijorează, într-o anumită măsură, aparitia impresionantei cărti a lui Harold Bloom The Western Canon. The Books and School of the Ages în traducere românească. Fireste, e o îngrijorare retorică, Bloom e oricum un scriitor si un gînditor fundamental în cultura contemporană, ale cărui idei trebuie să circule si să fie cunoscute. Dar contextul aparitiei studiului său în româneste mă pune pe gînduri: în plină bătălie canonică, dusă la noi cu un amatorism jalnic, uneori de insi care nu cunosc mai deloc semnificatia teoretică a termenului "canon", sau care pricep prin eforturile lor simple răfuieli interne cu o miză mediocră, cartea aceasta cade în poala noastră ca un urias bolovan, declarîndu-ne, bref, următoarele: există un canon, ca o măsură de valoare a literaturii occidentale, el e centrat pe opera shakespeareană, include vreo alti douăzeci si cinci de scriitori, dar orice încercare de a-l "nărui" e stupidă sau vulgar politizată. Teoria lui Bloom (dacă e într-adevăr o teorie, si nu o superbă si sfidătoare afirmare a unor idiosincrasii personale) va da apă la moară, mă tem, conservatorilor din cultura romană, îi va încuraja pe universitarii stafiditi să refuze în continuare schimbarea curriculum-ului academic, va certifica acest mit găunos al literaturii ca miracol si mister, care, oricît ar fi de tulburător si emotionant pentru minti mai confuze, de umanisti prăfuiti, merită scormonit, cel putin o dată la două decenii. Dacă scormoneala aceasta nu va face decît să îl reconfirme, so be it, dar efortul în sine, cel al re-interpretărilor si mai ales al revalorizărilor, e cel putin o măsură de igienă intelectuală. Apoi, în conditiile în care la noi ramura resentimentară a criticii (cum îi numeste Bloom pe anti-canonici) a pătruns doar vag (practic se reduce la o modestă receptare a lui Michel Foucault, tradus pe apucate si la întîmplare), cînd despre fem