Negresit, lirismul lui Barbu Cioculescu demarează din zona psihologiei vîrstelor. Poetul e încă năucit-fascinat de ipostaza sa de copil, ca de-o origine absolută (mit "lăuntric", în unicat), pe care o confruntă cu "mestesugul" maturitătii, doar aparent apoteotic, căci "umbra" impalpabilului, inefabilul zorilor existentei scapă oricărei comparatii: "Sunt un maestru abil în apoteoze/ sau doar copilul strîngînd în pumn/ umbra amiezii?" (Vestire). Copilăria reprezintă zenitul ocrotitor al fiintei în devenire, "inima tuturor vîrstelor", cum spune Blaga. Chiar situată la depărtări simbolic astronomice, ea e un izvor al binelui, nesecat: "Am un nor care-mi soseste tiptil dintr-o planetă/ rotită cu palmele de zeul copil care-mi ocroteste suspinele-/ îl văd de departe, stiu că-mi vrea binele" (ibidem). Obiectualizîndu-se, transpunîndu-se adică în propriul său decor, la adecvatul ceas matinal, vîrsta fragedă beneficiază de sansa fixării. O fixare instinctivă, transpoetică, în ciuda subtilitătii instrumentului expresiv ce-o consemnează: "Mirosul prenatal al zorilor,/ un singur fluture la felinar,/ muguri asudati între frunze făgăduite/ ca o călătorie care se pregăteste.// Tepii de fier ai grilajului la patru/ dimineata - peste mintea mea stelele/ tot atîtea obloane curat închise:/ nemiscată copilărie" (După spectacol). Echivalată cu "cea mai curată singurătate din lume", vîrsta incipientă încearcă a-si făuri propria sa lume, una a imaginatiei larvare, care amestecă - fără alt scrupul decît cel al unei aburoase verosimilităti interioare - basmul cu datele fragmentate ale realului, aluziile geologiei, ale florei si faunei cu aventura livresc-juvenilă, intimitatea perceptională cu vastitatea intercontinentală, viata cu moartea. Elegia e continută, e rece aidoma unei bucăti de carne congelată, în care se deslusesc structurile organice: "Osteni de mazăre săriti d