Constantin Andrei Cam asa se spunea in anumite vremuri. Cum Dumnezeu sa te destinzi intr-un cimitir, fie el si o realizare estetica de exceptie. In cimitir te duci la mormantul vreunui neam sau la pomana. Nici nu intri bine pe poarta ca se gasesc destui sa te ia in primire. Aici preturile sunt pretentii. Pomana nu se face oricum. Ea are o anumita compozitie. Are colaci, cozonac, vin sau tuica, sarmale si eventual sandwitch. Nu mai amintim de coliva.

O lume in descompunere se plimba ori pur si simplu asteapta de jur imprejurul bisericii. Nimic nu este mai viu aici ca privirea. Ochii se misca cu o viteza uimitoare. Urechile prind totul. Pe nimeni nu intereseaza de ce a venit cutare sau cutare. Amanuntele sunt purtate din gura in gura mai mult pentru a trece timpul. Pe toti ii intereseaza neamurile. Cati bani au, cat de apropiati au fost de mort cei cu stare materiala buna si in ultima instanta, cum vor arata pomenile. Pomana este si va fi de-a pururi motorul vietii in cimitir.

Obiditii te privesc cu ochi de haita. Ei simt. In fata lor nu te poti ascunde.

Undeva in deal, prin apropierea iesirii dinspre spitalul Pascanu, un individ mai curatel se plimba cu ochii pe intreg cimitirul. La gat poarta un fluier. Il ridica si flueira mai tare decat putea insusi Rainea. Ma apropii total dezinteresat si omul mai fluiera o data. Tare. Foarte tare. Dupa ce fluiera ridica mana si o indreapta spre o anumita directie. Ma uit in directia pe care el o indica. Exact acolo incepea o noua inmormantare. In cateva clipe cersetorii din zona devin atleti de mare performanta, sar peste morminte ca la concurs si formeaza un rand langa sicriu. Unul cu doua sacose pline de "trofee" vine mai greu. Se aseaza si el la rand, dar pandea totusi un colac si un paharel de vin.

P.S. Cu fluierul la gat, guvernantii Romaniei au incercat de cele mai multe ori