ÎNTR-O discutie extrem de amiabilă si deschisă pe care am avut-o primăvara trecută cu cîtiva oameni de teatru si directiunea Departamentului - Teatrul National de Televiziune, la invitatia Ioanei Prodan si a lui Tudor Mărăscu, am înteles si care ar fi proiectele, pe termen scurt si pe termen lung, si care ar fi bunele intentii si care sînt greutătile reale. Un lucru a fost evident tot timpul, chiar dacă părerile si solutiile nu s-au regăsit, firesc, mereu la unison: teatrul de televiziune este asteptat în fiecare săptămînă si are cel mai numeros public. După disfunctii de tot felul, după perioade de absentă, întîlnirea de luni seara cu lumea scenei s-a reluat, a reintrat în obisnuintă. Strategia acestui departament cu titulatură sonoră, si care, de altfel, obligă foarte tare, Teatrul National de Televiziune era onorabilă si posibilă: douăsprezece spectacole într-o stagiune, cinci productii originale si sapte preluări ale unor montări importante, productii ale teatrelor din Bucuresti si din tară. Am înteles că se va organiza un concurs serios pentru selectarea proiectelor regizorilor angajati sau invitati, interesati de acest gen de teatru. În principiu, piesele de teatru TV sînt si un fel de nadă întinsă telespectatorilor, pe care i-ai dori să-si părăsească fotoliul comod din fata televizorului si, în cele din urmă, să-i regăsesti în sălile de spectacol. Fără îndoială că este si o modalitate de a forma gustul, înainte de toate, pentru o generatie tînără care, cu răbdare, poate păsi în lumea fascinantă a textelor dramatice fundamentale, a ludicului, a esentelor si aparentelor, o lume care capătă viată, se întrupează din arta actorului.

În această ordine de idei am urmărit demersul artistic al Teatrului National de Televiziune si am observat o îndeplinire doar pe jumătate a frumoaselor intentii. Mai exact, am revăzut O batistă în Dunăre de D.