A SPUNE că în România comunismul s-a prăbusit tocmai când natia se obisnuise mai bine cu el, ar fi o ironie destul de amară, lipsită de haz, dacă nu de rusine, nu însă si de un oarecare adevăr. Anume pentru că era la culme de incomod pentru cei mai multi si chiar din rândurile partidului, fiecare om întreprinsese în timp un efort complicat si maximal de adaptare, pe fundalul impresiei de stabilitate a regimului, până în ultimul său moment.

Tineri sau bătrâni, supravietuitorii - fiindcă inadaptabilii si indezirabilii fuseseră suprimati - deveniseră "oameni noi", abili a se conforma unui regim dictatorial care năzuia si actiona în vederea cunoasterii si înregistrării celor mai ascunse gânduri ale insului, spre a i le controla, modifica, pune stăpânire pe ele. Un sistem încrucisat de interdictii intrase pe deplin în constientul fiecărui român si făcea parte din ansamblul său defensiv, dimpreună cu un întreg agregat de simulare mimetică, iar aici trebuie să aducem precizarea că, din noianul de informatii furnizate de autoritate si acceptate fără discutii, o parte mai mică sau mai mare era asimilată, pe diverse trepte culturale. Scara pornea de la minerul din fundul galeriilor, până la un filosof ca Dinu Noica, sedus de ideea împăcării cu absurditatea istoriei - implicit cu comunismul.

În jocul general de interese si în strategia institutiilor, comunismul a întâmpinat greutăti în eliminarea religiei si distrugerea familiei de tip traditional, avansând concesii, de transformat în câstiguri: atât Biserica - si mai ales cea catolică -, a avut de suferit, cât si familia. Dar astfel au supravietuit. Corecturi ale liniei, intervenitoare pe parcurs, reprezentau si ele compromisuri, gândite tot pentru mai buna functionare a blocului ideolgoic, confruntat cu împrejurări ce pretindeau fine devieri ale acului. Conventia era ca atrocea luptă din sânu