"Dacă lumea mi s-ar părea că are sens, n-as mai scrie"
Camus
ÎN MITUL LUI SISIF, Albert Camus indică trei personaje al căror joc configurează "drama absurdă": irationalitatea lumii, aspiratia ratiunii omenesti de-a întelege lumea si absurdul, care e un soi de divort între ratiune si irationalitate. Poezia Ruxandrei Cesereanu e vădit una a absurdului. Ca în orice divort, fiecare din termenii binomului său tinde a-si accentua identitatea. Punctul de vedere rational se manifestă în această constructie glacială, chiar înfiorătoare, de orori cultivate cu sistem, al cărei delir e calculat, fabricat, spre deosebire de cel spontan, "inocent", al suprarealismului, în pofida interferentelor dintre această incoerentă demonstrativă si dicteul automat. Chiar asumarea schizoidiei - titlul culegerii de care ne ocupăm este Oceanul schizoidian - nu alcătuieste decît un factor al demonstratiei, o "reciclare" lucidă a patologicului (schizoidia are între simptome si un exces al folosirii instrumentului rational). E limpede că poeta îsi trasează un program strict al antivalorilor estetice si morale deopotrivă, că doreste a scandaliza prin discursul său compact, plin de-o vervă luciferică, într-un climat literar în care pînă si scandalul a devenit o habitudine. Dar ceea ce a fost licitat nu s-ar putea supralicita? Saturatia putea fi urmată de suprasaturatie? Astfel, prin elaborarea unei coerente intentionale superioare, ratiunea întinde încă o capcană absurdului obiectiv. Încearcă a-l surprinde, a-l capta, a-i da o replică favorabilă în sfera limbajului liric. Dacă lumea pare produsul unui duh malefic, poeta o îngînă, înscenînd un duh creator similar. Revelatia d-sale (apocalipsa) fiind una demonică, i se supune construind, la rîndu-i, un peisaj, teratologic, bazat pe oribilităti în serie, precum o subversiune de gradul doi. Totul e întors pe dos, a
