ASA CUM sunt ei dispusi în splendida editie de Corespondente, Editura Ethos-Paris, 1979, întâiul din cei 29 de corespondenti ai lui Basil Munteanu (1897-1972) este Vasile Băncilă (1897-1979). Cititorul se simte aproape recunoscător hazardului alfabetic: culegerea epistolară alcătuită de văduva istoricului literar nu putea începe mai bine! Ne putem închipui un volum de vreo 200 de pagini alcătuit exclusiv din schimbul epistolar al celor doi prieteni: 116 mesaje ale lui V. Băncilă si 61 ale lui B. Munteanu. De aceeasi vârstă, brăileni amândoi, colegi de liceu si de universitate, cei doi oameni rămân perfect complementari.
Corespondenta lor începe în 1922, anul plecării lui Basil Munteanu la Paris - unde-i va fi dat să-si petreacă restul vietii, cu exceptia perioadei 1940-1946 când va preda la Universitatea din Bucuresti ca titular al catedrei de limbă si literatură franceză. În anii imediat următori Primului război mondial, nu putini tineri români au plecat - cu burse sau nu, cum au putut - la studii în Occident. Acest exod intelectual e rezumat cu umor de Vasile Băncilă:
Toti licentiatii, când sunt întrebati ce planuri au, spun: ăplec, plec!ă. I-a apucat instinctul migratiei către Apus pe români, după ce 2000 de ani au găsit de bine să stea în văgăunele Carpatilor. E cam târziu, dar nu strică! (p.8).
Rămas în tară, Băncilă sugerează admirabil, si întrucâtva simbolic, atasamentul său la solul national (ceea ce nu-l va împiedica, ulterior, să urmeze si el o specializare la Paris, între 1925-1927 si 1929-1930) prin descrierea voluptoasă a noii sale perechi de ghete:
Late de un decimetru, cu talpa de doi centimetri grosime, cu burduf, cu căptuseală tot de piele si costă aproape 1000 lei! Nu-i asa că-i minunat? E mult de când n-am avut plăcerea să-mi simt picioarele calde într-o gheată uscată, pe timp de ploaie! Deaceea-mi pe
