O CIUDATă formă a renuntării la principii, o demisie morală de mari proportii îsi fac loc în mediile intelectuale românesti. Până în 1989, pentru a fi considerat patriot, trebuia să fii "strâns unit în jurul Partidului si Conducătorului". Nu avea nici o importantă că respectivul partid si respectivul conducător reprezentau forma de exprimare violentă, animalică si primitivă a totalitarismului. În conceptia făuritorilor mitului national, doar înghesuiti unii în altii, doar anonimi ca boabele în ciorchine puteam supravietui "infiltrării agenturilor", "atacurilor dusmanilor dinafară si dinăuntru" etc. Că partidul comunist era o formatiune mafiotă, în care baza trudea prosteste pentru cele câteva căpetenii de la vârf, iar conducătorul - un analfabet paranoic, erau detalii cu totul nesemnificative.

Într-o formulă de-o vitalitate surprinzătoare, această conceptie a supravietuit pe vremea lui Iliescu (spre a păli, ce e drept, în ultimul an al dominatiei sale), si tinde să renască azi, sub Emil Constantinescu. Să facem putină istorie: dl. Emil Constantinescu si echipa sa au ajuns la putere pe un fundal de masivă nemultumire populară. Ei întruchipau, în mod spontan, fără a demonstra vreun merit personal special, speranta, dorinta de schimbare, de salvare în fata dezasatrului economic, politic si moral la care neo-comunistii aduseseră tara. Abil pilotati de Corneliu Coposu, care a stiut ca nimeni altul să nu cedeze, principial, nici un pas în fata agresiunii bolsevice, tărănistii n-au avut decât să astepte coacerea fructului puterii, pentru a-l culege fără nici un efort. Ca în unele meciuri de fotbal, jocul la asteptare s-a dovedit mai avantajos decât lupta pe viată si pe moarte.

Fireste că noii tenori au fost obligati de împrejurări să cânte partituri mult mai radicale decât erau dispusi si capabili să interpreteze. Din acest punct de vedere, între decembri