Cea mai aprigă dispută intelectuală în jurul trecutului nazist, al evaluării sale, pe care Germania a trăit-o după 1986 (cînd a avut loc celebra Historikerstreit) a fost generată de cuvîntarea rostită de Martin Walser în toamna lui 1998, cu prilejul festivitătii de decernare a Premiului Păcii, atribuit de Asociatia Librarilor Germani. Alocutiunea rostită de Walser în fata unor înalte oficialităti ale vietii publice si politice, difuzată în direct de posturile germane de televiziune, publicată si în paginile marilor ziare, s-a intitulat Banalitatea binelui. Titlul este o aluzie directă la conceptul de banalitate a răului, pus în circulatie de Hannah Arendt, cu referire la atrocitătile comise de nazisti sub ochii opiniei publice.

În textul său, Martin Walser pledează pentru un nou limbaj al rememorării celor întîmplate în timpul celui de-al Treilea Reich. O face însă de pe pozitiile propriei subiectivităti scriitoricesti, deschizînd cale liberă, prin unele stîngăcii si ambiguităti retorico-discursive, unor false, nedorite, ba chiar imprevizibile interpretări, dar o face dînd glas unor sentimente si gînduri pe care mii de germani le aveau fără a îndrăzni să le rostească. Martin Walser anulează cîteva tabuuri în discursul său. Interesant este că a fost sustinut pe parcursul întregii dispute de numerosi intelectuali notorii si de circa o mie de cititori care i-au adresat scrisori.

Cîteva fragmente din discursul rostit de scriitor la ceremonia decernării Premiului Păcii (prin care, asa cum spunea cel mai temut critic literar, Marcel Reich Ranicki, Walser si-ar fi ratat rolul de orator) se află la originea unei dezbateri care s-a extins din cercurile specialistilor si intelectualilor pînă pe paginile ziarelor de bulevard, pe ecranele televizoarelor, polarizînd si conversatiile de cafenea. Vîlva iscată de cuvîntarea lui Martin Walser a durat