"EU NU sunt nici Ioan Grigorescu, nici Păunescu să mă reped acum în fată. N-am făcut-o înainte, ba dimpotrivă. În momentul actual, în mod obiectiv, numele meu este asociat cu "iepoca" respectivă. Dacă se va face vreodată o disociere, bine. Dacă nu... asta este. Nu mai sunt un om tânăr, viata mea - pe toate planurile - a cam fost un esec: anii ce-mi rămân vreau să-i consacru scrierii unei cărti, balzaciene dacă vrei, despre "cum a fost cu putintă". S-ar putea ca o asemenea carte să nu intereseze pe nimeni. Si asta face parte din destin."
(Dintr-o scrisoare către Sergiu Nicolaescu, ianuarie, 1990)
...Era vorba nu atât de "scrierea" propriu-zisă a unei cărti, cât de ordonarea miilor de pagini redactate de-a lungul a trei decenii de tăcere (pe care multi au reprosat-o autorului Străinului, Setei sau al Mortii lui Ipu). Explicatia acestui "exil" o va da Titus Popovici într-o mărturisire datând, de asemeni, din ianuarie 1990: " scriitorul care voiam eu să fiu nu putea publica nici o pagină de literatură care să treacă peste anul 1945-46. Ar fi însemnat să mint, cu bună stiintă, si nu eram în stare. Nu din virtute, nu din "eroism", nu din rigoare etică excesivă! Mă aflu la vârsta când eroii de după furtuni îmi produc ilaritate. Pur si simplu nu puteam: mă refuza hârtia. (Ceea ce, după cum se vede, înseamnă că am încercat). Si astfel, cum cărti din categoria artei pure nu stiu să scriu, cărti cu "pile" (în care cititorul, după descifrarea a 50 de pagini căznite, află că nu se găseste brânză Telemea) nu mă amuzau; iar cărtile în care să fi spus, pe măsura priceperii, talentului si puterii de conceptie, ce cred eu despre societatea, Istoria si oamenii în mijlocul cărora aveam responsabilitatea de-a trăi si de-a mă misca, nu puteau apărea. " Asadar, am scris scenarii de film, multe. Unele bune, altele slabe, uneori necesare - cred eu si astăzi -
