CONDAMNAREA lui Miron Cozma, amânată de-o vesnicie, s-a produs într-un moment când n-o mai astepta nimeni. Ea ilustrează, pe de-o parte, propozitia despre încurcatele căi ale Domnului, iar pe de alta, pe aceea despre imprevizibilitatea românului. Are mai putină importantă că imediat după anuntarea sentintei Miron Cozma a decis să mai ia o dată calea haiduciei, atrăgând într-o aventură iresponsabilă câteva mii de ortaci. Că prostia a fost imensă, nu mai e cazul s-o spunem - însă orice alt comportament n-ar fi fost demn de acest Cezar al huilei, care, de-o bună bucată de vreme, vorbeste despre sine la persoana a III-a, ca orice personaj istoric ce se respectă.
Bătălia bezmetică de la Stoenesti constituie cea mai bună încheiere a aventurilor unui mic shogun însetat de putere si capabil să sacrifice, cu cinism, pentru poftele sale, vieti omenesti. Spre deosebire de shogunii adevărati, Miron Cozma s-a dovedit las nu doar în fata justitiei, ci si în a tovarăsilor săi pe care i-a atras în această capcană mortală: până în ultima clipă, el i-a mintit cu grosolănie, pretinzând că-i conduce la Bucuresti spre a le apăra drepturile! În fata celui mai penibil act al său de bravură criminală, toate ambiguitătile sentintei Curtii Supreme de Justitie cad.
Să nu uităm că Miron Cozma este condamnat acum doar pentru una din participările la mineriade, si anume, expeditia din septembrie 1991. Sunt prea bine cunoscute motivele punerii între paranteze a celorlalte expeditii războinice ale minerilor la Bucuresti: necesitatea protejării unora dintre fostii săi complici. Generic, acest complice poartă numele de Petre Roman. Că în 1991 Miron Cozma s-a ridicat împotriva fostului părtas la crimele din 1990, tine de logica de totdeauna a banditismului. Despărtirea celor doi (într-o declaratie televizată de-acum câteva săptămâni, liderul minerilor a fost extrem de
