"ÎN COMUNITATEA de spirit a Europei, noi nu venim, se întelege, cu mîinile goale. Venim cu o literatură si cu o artă recunoscute, ca urmare a cristalizării artistice geniale a unei întregi experiente istorice si de suflet. Si nu este vorba de o experientă de ieri, de azi, ci de una care coboară în timp pînă în epoca străromână, cu mult deci înainte de întîiul nostru text scris în româneste..."

Silind literatura natională să devină un antecedent al limbii române, alegatiunea inflamată si absurdă de mai sus poate fi citită în partea finală a Manualului de literatură română pentru clasa a XII-a. Reanimînd cadavrul protocronismului de întristătoare sorginte ceausistă, un capitol de sinteză din carte tratează cu solemnitate înfiorată despre Cultura si literatura străromână. (Calificativul protocronist figurează expres în manual: "În raport cu spiritualitatea occidentală, cei doi autori amintiti au o pozitie protocronică, confirmînd perenitatea momentului străromân în planul universalitătii. (Sic!)").

Ilustrînd de la cap la coadă venerabilul adagiu Finis coronat opus, cartea nu pare să fi beneficiat de oficiile unei minti lucide, constiente că un instrument didactic se cade să aibă obiective precise si strategii pe măsură. De altfel, majoritatea autorilor români de manuale nu dau semne că s-ar adresa unor elevi în carne si oase ai erei mediatice, încercînd să-i ispitească la exercitiul cititului si mai ales să-i motiveze pentru asta, propunîndu-le un patrimoniu de valori atractiv si credibil.

În manualul de care vorbesc, Pantheonul national e alcătuit după criterii cînd aiuritoare, cînd obscure. El include generos un simplu versificator ca Grigore Vieru, dar ignorează pe Mircea Ivănescu, pe Ileana Mălăncioiu, pe Gellu Naum sau pe Cezar Baltag, citînd la întîmplare. O notă emfatică marchează prezenta în palmares a lui Eugen Barbu, în