AM STUDIAT o vreme felul în care a functionat cenzura comunistă a publicatiilor de tot felul, reviste literare, cărti, dar si a spectacolelor de teatru si a filmelor. Am tinut un curs la facultate pe tema aceasta, am cercetat arhivele. Studiului i se adaugă experienta personală: în definitiv, am publicat eu însumi în regim de cenzură douăzeci de cărti si cîteva mii de articole. Trebuie să spun că experienta personală contrazice uneori ideea de cenzură pe care mi-am făcut-o observînd mecanismele si criteriile. Cu alte cuvinte, pe cît de "serioase", adică de temeinice si rigide au fost acestea din urmă, pe atît de "comică" s-a dovedit adesea cenzura în practica de zi cu zi.

Privind în mare istoria cenzurii dintre mai 1949 (anul înfiintării Directiei Presei si Tipăriturilor din Ministerul Artelor si Informatiilor) si decembrie 1989, remarcăm două etape importante. În cea dintîi, avem de-a face cu o cenzură bazată pe criterii ideologice foarte clare si pe nomenclatoare de autori, titluri, probleme etc., actualizate periodic, la care cenzorii apelau în activitatea lor. Acest tip de cenzură îsi pierde la un moment dat sensul, cînd comunismul devine, sub Ceausescu, national-comunism. Temelia marxist-leninistă (cîndva, stalinistă) se erodează treptat si putine din exigentele ei îsi mai găsesc justificarea în conditiile de după 1971, mai ales. A doua etapă este a cenzurii cu suport ideologic confuz si contradictoriu, în care "ortodoxia" comunistă e bîntuită de fantome ale nationalismului sovin, ale antisemitismului si ale protocronismului. Greu de pus de acord una cu celelalte: stînga nu mai stia ce face dreapta si invers.

Mai cu seamă în aceste din urmă împrejurări (în 1977, cenzura ca institutie dispare, înlocuită de nenumărate foruri presărate prin minister si pe la C.C. si de o autocenzură cu atît mai mare, cu cît responsabilii culturali