TOTI filologii pregătiti de universitătile românesti în ultimii 30, chiar aproape 40 de ani, au ceva foarte important în comun: o viziune critică, adică o întelegere a literaturii, bazată pe premisele de gîndire ale poeticii formaliste si ale structuralismului. Curriculum-ul academic actual încă îl mai consideră pe formalistul Roman Jakobson, de pildă, un pion esential în formarea intelectuală a unui literat. Nu e nimic rău neapărat într-o asemenea abordare a literaturii, doar pentru că teoriile lui Jakobson sau ale Scolii de poetică de la Praga sînt pierdute de mult în ceata unui trecut care din perspectiva prezentului pare la fel de îndepărtat ca si epoca lui Sainte-Beauve sau a lui Taine. Literatii, mai ales cei autohtoni, se mîndresc adeseori cu dreptul lor la inactualitate, confundîndu-l, din păcate, cu dreptul la provincialism sau stagnare intelectuală. Mă număr printre cei cărora li se pare deprimant si grav faptul că ar putea să le împrumute studentilor lor de la Facultate de Litere însemnările de curs de pe vremea cînd eram noi studenti în anul întîi. Nici nu mă mai gîndesc că ar putea lua aceste însemnări, la fel de "proaspete", de la părintii lor, în anumite cazuri... Dar, de dragul argumentatiei, să admitem că există cărti fundamentale, idei esentiale, un anumit "calm al valorilor" (nu mă refer, evident, la Platon, Kant, Shakespeare sau Nietzsche, ci la o categorie mult mai "mundană" si mai apropiată de noi) pe care simpla trecere a vremii, mai cu seamă cînd nu e nici măcar vorba de jumătate de veac, nu le poate tulbura. La urma urmelor, si cartea lui Thomas Kuhn despre revolutiile stiintifice a apărut cu deja mai bine de 30 de ani în urmă, iar substanta ei intelectuală e departe de a se fi epuizat. Sau, volumele lui Lovejoy, desi evident datate, trebuie citite si astăzi de oricine e interesat de istoria ideilor. Că structuralismul e o