A DEVENIT un loc comun al comentariului închinat lui Tudor Arghezi consemnarea atitudinilor sale de contestare, frondă, întărîtare, mergînd pînă la tonalitătile cele mai înalte, de natura pamfletului. Poetul-gazetar preferă a se rosti a contrario. Face parte din specia nemultumitilor, a cîrtitorilor cronici, ca o veritabilă încarnare a atitudinii anti. Propunînd, pînă la un punct, o paralelă a autorului Cuvintelor potrivite cu Louis Ferdinand Căline, Nicolae Balotă scrie: "Anticlericalism, antimilitarism, antiburghezie, anticonformism, pe lîngă multe alte anti-patii ale lor, fac din ei modele exemplare ale opozitionistului. Si, totusi, nu erau oameni ai resentimentului, în sensul nietzscheian al cuvîntului. Nu urau din bovarism ceea ce ar fi dorit să devină, să facă ei însisi, dacă ar fi putut. Urau cu spontaneitatea naivă a sufletelor simple". Observatie nu chiar indiscutabilă, din care ni se pare nimerit a retine aspectul de "suflet simplu" al bardului român. Pare ciudat a-l circumscrie pe complexul, contradictoriul, stufosul Arghezi unui atare concept si, totusi, avem impresia presantă că aceasta este realitatea sa psihică originară. În fond, Arghezi era un "om din popor", avînd o dispozitie tensionată de afirmare, acea dîrză "îndreptătire-a ramurei obscure" de-a răzbate la lumină, de-a vorbi nu doar în numele său, ci si oarecum exponential, tipologic. Revolta si tăgada sa nu sînt exclusiv individualiste, înfătisînd un reziduu colectiv. La antipodul aristocratului din nastere, poetul e un plebeu din nastere. Biografia pare a-i fi favorizat constientizarea unui asemenea profil. Copilăria si adolescenta nescutite de traume, încă insuficient cunoscute, tineretea aventuroasă, asezarea gospodărească tîrzie s-au conjugat cu o mentalitate de autodidact, înclinată spre circumspectie si demistificare. Desigur, adeziunea sa, din anii senectutii, la ideol