Stimată redacţie,

Între două examene m-am hotărît să vă scriu. Renunţ la pauza destinată unei căni zdravene de cafea şi mîzgălesc hîrtia asta. Pentru că, numai exteriorizîndu-mă, mă pot însănătoşi.

Ajutaţi-mă să mă vindec...

Ultima mineriadă a destabilizat pînă şi... procesul de învăţămînt! Două zile întregi am urmărit la televizor evoluţia evenimentelor. Examenele şi-au pierdut, deodată, orice importanţă. Notam în jurnal la fiecare oră, înfrigurat, ultimele întîmplări, comunicate de presă, comentarii, ameninţări. Cum am putut rezista, din punct de vedere psihic? Doar scriind. Recitesc acum acele pagini, şi înţeleg: a fost o metodă de tratament.

Pentru că şi mie MI-A FOST FRICĂ, domnilor de la Bucureşti. Nu numai integritatea dumneavoastră fizică a fost ameninţată ­ ci şi a noastră, a celor din provincie. Dacă minerii ar fi sosit la Bucureşti, locuitorii capitalei ar fi avut simplul "privilegiu" de a ajunge primii în spitale. Urmam şi noi, într-un fel sau altul ­ sînt sigur.

Mă consider inteligent. În acele zile, primeam nota maximă pentru un eseu despre Sf. Augustin şi, puţin mai tîrziu, mi se publica un articol în "Monitorul de Iaşi". M-am bucurat de aceste succese. Dar nu este un sentiment ticălos, cînd la cîteva sute de kilometri depărtare românii se luptau cu românii? Cum scriam şi în acel articol, nu vreau să trăiesc într-o ţară a animalelor. Într-o ţară unde a fi inteligent este o ruşine sau chiar o crimă.

Unii îi condamnă pe mineri, alţii relevă incompetenţa guvernanţilor. Eu aş sublinia caracterul românilor, vinovăţia noastră colectivă. Prin esenţa structurii noastre sufleteşti, avem nevoie constantă de circ: mineriade sau cazuri "Rona Hartner". Avem nevoie de bîlci, uneori chiar de sînge. Influenţa balcanică, se va spune.

Ei bine, eu nu am de gînd să mai trăiesc sub această influenţă. Cu prima ocazie