O dată pe săptămână d-l profesor Silviu Brucan dă note la purtare. De obicei e foarte exigent, dar săptămâna aceasta a plouat cu zece. Pentru noul ministru de Interne, care ar fi condus excelent operatiunile de luptă împotriva minerilor, si pentru generali, care ar fi tinut minte bătălia de la Posada. Chiar dacă luptele s-au dat la Stoenesti, unde nu se puneau aceleasi probleme. Admiratia cea mai vie i-a stârnit-o numărul mare al prizonierilor. Cinci sute. Vorbind ca după un război cu turcii, chiar si modestul său interlocutor a tinut să-i atragă atentia că prizonierii erau, totusi, români. Da, dar erau prosti, a replicat râzând distinsul politolog.

Problema care se pune este dacă domnul ministru si domnii generali meritau nota zece, ori să fie decorati, cum spunea d-l profesor cu câteva zile în urmă, pentru că au reusit să ia prizonieri cinci sute de prosti. În ce mă priveste, cred că entuziasmul războinic al său e mai mare decât se cuvine. Fortele de ordine trebuia, neîndoielnic, să-si facă datoria, dar căsăpirea, până la a nu mai fi recunoscuti a unor prosti nu cred că merită atâta admiratie din partea unui om inteligent. Într-o tară cu adevărat democrată, cum este Suedia, atunci când fortele de ordine au omorât un imigrant, ministrul de Interne nu a fost decorat, ci obligat să demisioneze.

Scopul nu scuză mijloacele.

În profetiile sale despre trecut, înteleptul Brucan spune că Gavril Dejeu este un fel de Mos Teacă depăsit de vremuri si a fost învins pentru că nu-l mai asculta nimeni. Asa o fi. Dar de aici nu se poate trage concluzia că urmasul său ar fi de nota zece doar pentru că a reusit să câstige asa cum a câstigat această jalnică bătălie. După toate regulile, nici oamenii readusi la ordine, nici autobuzele nu trebuia să arate în urma interventiei sale ca la sfârsitul unui război.

Desi atâta